Blog

Controversial writer Adrian Schiop, who in his latest novel dealt with the underworld of Ferentari neighbourhood in Bucharest, manele and ex-convicts, keeps an art criticism blog, as a neophyte, in which he comments on shows he visits and more generally on his attempts to reconnect to the world of creative types in the center of Bucharest. In short, he goes back to his days as a cultural journalist, this time as subjectively and narratively as possible – bringing his private life and himself as a character into the picture. Follow his weekly posts (in Romanian!) and comment on his latest adventures in the artworld.

Joi, 26 martie 2015

Passive-aggressive sau Taci ca pământul care-l calci

Radu Jude, Aferim! (film)

Alex Fifea, David Schwartz şi Cătălin Rulea, Voi n-aţi văzut nimic! (teatru documentar)

Adriana Gheorghe şi Nicoleta Enache, Dollhouse (performance)

S-a vorbit atât de mult despre Aferim încât mi-e greu să mai spun ceva nou. Costi Rogozanu, Andrei Gorzo, Iulia Popovici etc. au spus cam tot ce se putea spune despre film – mai ales la nivel politic, unde chiar au supt tot, de au lăsat pustiu în urmă. De-aia o să vorbesc pur şi simplu despre Radu Jude, pe care l-am cunoscut la lansarea filmului.

Regizorii, let’s say, importanţi cu care am intrat în contact aveau toţi chestia asta, că-şi supravegheau limbajul – vorbeai cu ei şi aparent discuţia era ok, dar de fapt nu aflai nimic despre omul respectiv, erau într-un sens profesionişti ai comunicării care distingeau clar între public şi privat şi-ţi livrau o imagine friendly, eventual de tip de treabă şi fără fiţe, dar care era în definitiv tot o imagine. Mă rog, jocul ăsta PR-istic ţine şi de particularităţile filmului ca artă, un gen de artă care, la fel ca Mafia, învârte mulţi bani – când scrii eşti singur cu tine şi de capul tău, poţi să te porţi oricât de ciudat şi de iresponsabil; în schimb filmul e diferit, trebuie să arăţi maturitate şi profesionalism, să livrezi o imagine de persoană credibilă ca să ţi se încredinţeze un buget de sute de mii sau milioane de euro şi o echipă de filmare. Nu e doar talent+cultură, ci şi PR+management, o artă-industrie în care trebuie să stii să fii boss, „să ai prestanţă şi siguranţă” cum zice Florin Minune, ca să fii băgat în seamă.

Ei bine, Jude nu pare genul ăsta hi-profi-golden-boy, ci adolescentin (ca să nu zic copilăros) şi fără control pe limbaj, mi-e mai uşor să mi-l imaginez trăncănind la o bere sau un cui în faţa blocului decât tronând pe un platou de filmare. Şi, nu ştiu, sper să mă înşel, dar pare un mare leneş, după cum se mişcă în reluare, după sictirul cu care vorbeşte – nu-l văd să-şi fi scris pe pereţii camerei de cămin din facultate „ambiţie” în sesiune, cum făcea unul din colegii mei de cameră, nu, asta în nici un caz.

Ceva despre Aferim, totuşi. Acum că am văzut filmul ăsta despre care se tot zice că schimbă paradigma noului val, pot să ies din closet şi să zic că nu mă omor după Puiu sau Porumboiu. In afară de Marfa şi banii, care mi-a plăcut destul de mult, Moartea domnului Lăzărescu sau Aurora m-au plictisit, deşi m-am scremut foarte tare să-mi placă, fiindcă şi Ionuţ, şi Ruxandra, şi Ciprian căzuseră pe spate la ele. Aurora m-a epuizat nervos, am văzut un sfert după care am capotat şi tot aşa de fiecare dată când am încercat să-l reiau, după minutul 40 mă loveam ca-n Fefeleaga de un prag misterios care mă adormea instant. La Porumboiu am rezistat, obligat, doar la A fost sau n-a fost, la restul n-a mai fost să fie deloc (Când se lasă seara nici nu m-am mai obosit măcar să-l văd).

Ok, şi Jude vine tot de acolo, dinspre minimalism – face personaje care sunt tipuri sociale, „exponenţi ai” unor categorii umane sau mentalităţi, iar situaţiile sunt atent balansate moral încât să nu se vadă demonstraţia – dar 1, face acţiune şi 2, realismul lui e mai pop. În ce priveşte acţiunea – în prima parte de la Aferim, eşti curios dacă îl prind pe fugar, iar după ce-l prind eşti curios ce o să-i facă boierul, cum o să-l pedepsească; deci narativ ţine. In ce priveşte pop-ul – personajele sunt (uşor) comice, iar viziunea mizează (şi) pe umor, prezent la toate nivelele (situaţii, dialoguri, construcţia personajelor). Pop – pe filieră postmodernă – e şi insistenţa asupra poveştii: la filmele noului val, cînd sapi sub ficţiune dai de realitate/sociologie (gen o fabulă despre starea claselor naţiunii), la Jude de poveste şi trimiteri la cărţi culte sau literatură populară; ok, dai şi de o genealogie polemică a „mentalităţilor”, dar nu e doar asta. Personajelor din Aferim le place să divagheze, poveştile lor derapează din poveste într-altă poveste – şi aici se simte mâna scenaristului-scriitor Florin Lăzărescu, care-şi construieşte cărţile pe mecanismul ăsta de glisare narativă, ping-pong între naratori de origine umilă, din popor.

În concluzie, am trei filme din noul val care-mi plac mult, toate trei mai pop şi cu teme care ies dincolo de atât de tematizata cinematografic clasă de mijloc – scurtmetrajul lui Adrian Sitaru Valurile (aici şi aici), filmul lui Florin Şerban, Eu când vreau să fluier fluier şi acum Aferim. M-aş bucura ca Aferim să aibă soarta filmului lui Crişan, singurul film al noului val cu succes real de public, care a prins şi în afara clasei de mijloc (în Ferentari mi se cerea de pildă să-l downloadez, alături de Nea Mărin miliardar sau filme indiene din anii 70 – 80). În logică comercială, n-ar fi stricat ca filmul să fi insistat mai mult pe povestea de dragoste dintre fugar şi boieroaică, chestiile de dragoste dau intensitate şi au lipici la public.

Voi n-aţi auzit nimic este o piesă de teatru care documentează cazul unui parcagiu omorât în bătaie de poliţia bucureşteană (un raport APADOR-CH care rezumă cazul aici). Piesa colectează mărturii din toate zonele – opinia publică hipstero-corporatistă, prin definiţie împotriva parcagiilor (un articol de ubernarcisist de pe metropopotam.ro), mărturiile de la proces ale poliţiştilor, mărturii ale prietenilor-parcagii şi ale rudelor despre băiat sau circumstanţele crimei. Reuşita e parţială, uşor manieristă şi inegală pe de o parte, dar emoţionantă şi cu forţă, pe de alta.

Vizavi de manierismul estetic – cred că s-a atuns un punct de saţietate cu formula puristă de a pune în scenă doar monologuri paralele 100% reality. Oricît de bine jucate (iar Alex Fifea, care face toate vocile din piesă, se achită frumos de sarcina asta), rămân nişte monologuri. E interesant să vezi teatru făcut exclusiv din telling, dar după 5 piese pe calapodul ăsta simţi nevoia de ceva showing şi interacţiuni între personaje, dialoguri şi mişcări pe scenă, altele decât cele induse natural de mişcarea plăcilor tectonice ale Pământului. Apoi, nu înţeleg de ce monoloagele trebuiesc date pe post aşa sec (exemplu – „metropotam.ro, articolul Parcagiii ilegali – cu toţii îi urâm. Ce poţi face”) şi nu ar putea fi incadrate printr-o poveste spusă de o voce mai friendly (gen „am citit un articol pe metropotam care zice că…”). Ideea e probabil de efect de obiectivitate, să vorbească faptele, terenul – dar obiectivitatea asta, într-o formulă care face din angajare punctul forte, e oricum o glumă, o fiţă.

Pornind de aici, stridente sunt şi intervenţiile naratorului care ţine lecţii despre discriminare, rasism, chestiile astea zgârie îngrozitor în artă; ok, dacă zici că laşi faptele să vorbească, măcar nu fă comentarii morale, ci fii artist şmecher şi manipulează din decupaj – chestie pe care piesa o face, decupajul mărturiilor arătă cu vârf şi îndesat un caz flagrant de nedreptate, că poliţia română e o cloacă de rasism şi de ură pe săraci. Deci e suficient. Teatrul documentar al anilor din urmă aduce tot mai multe astfel de lecţii ţinute din off, aduce naratori tot mai intruzivi. E radicalizare a discursului? Probabil că da, dar estetic rezultatele sunt îndoielnice. Ăsta e motivul pentru care finalul de la Voi n-aţi văzut nimic e ratat: pornind de la vorba aia cretină cu dacă nu eşti cuminte te ia ţiganul, Alex Fifea face un excurs privind originile rasismului în societate, care pică fix ca nuca în perete. În mod cert, partea aia trebuie să dispară – pentru că n-are legătură narativă cu restul piesei, intenţia didactică e cu atât mai vizibilă şi mai enervantă.

În fine. Însă, în pofida stridenţelor şi manierismelor, piesa rezistă. Poate pentru că am eu însumi o implicare afectivă în problema parcagiilor, poate pentru că situaţia prezentată, documentată după un caz real, e emoţionantă în ea însăşi – au fost secvenţe la care mi-a venit să plâng. E nenorocitul ăla vai steaua lui care intră la puşcărie nu pentru trafic de droguri, ci pentru posesie – o infracţiune pentru care toată lumea scapă, minus amărâţii din categoria lui de lumpeni -, e faptul că toată lumea repetă despre mort că a fost băiat cuminte şi fără noroc, e micul artificiul estetic de a înscena povestea inserând între instanţele naratoriale vocea mortului, o strategie furată din Crulic (acolo personajul moare nu bătut de poliţie, ci în închisoare, protestând prin greva foamei pentru un furt pe care nu l-a făcut). Pe scurt, piesa te convinge că parcagiii, departe de a fi nişte prădători, sunt ultima verigă din lanţul trofic al capitalismului sălbatic românesc, loseri aflaţi la fundul sărăciei; că nu sunt şmecheri, ci o specie de fraieri speriaţi care, ca să-şi scoată banul, fac un display diluat de şmecherie, cu rol pur performativ. Te convinge apoi că poliţia, de aici sau aiurea, a rămas ceea ce a fost dintotdeauna, un instrument care-i apără pe bogaţi de cei săraci – sau, în cuvintele piesei, că poliţia bate.

Nimic nou până aici, am bănuit în avans că asta o să spună piesa, iar desfăşurarea ei nu mi-a contrariat orizontul de aşteptare. Dar ce-i reuşeşte lui Fifea, în raport cu alţi scenarişti de teatru documentar, e o mai bună apropiere de obiectul muncii – în general scenariştii/regizorii de teatru documentar angajat sunt capete prea teoretice, oameni tobă de carte care mediază apropierea de obiect prin prea multe grile teoretice sau ideologice, perspectiva devenind frigidă şi prea seacă. Din fericire, Firea nu e atât de cult ca omologii lui şi asta joacă în avantajul piesei, emoţia e mai puţin mediată. În măsura în care ţine lecţii meta sau face filozofie, piesa (cum am spus) eşuează – cât însă se ţine de poveste, iese bine, există un gen de naivitate care salvează prin patos chestiile riscate. Ca s-o spun direct, Fifea e mai „cocalar” el însuşi, are o priză mai bună la cultura muncitorească sau lumpenă de cartier, motiv pentru care solidaritatea cu amărâţii pare mai naturală, mai directă, nu simţi aşa de tare un nerd cu convingeri de stânga în spate.

De aici cealaltă găselniţă care face originalitatea piesei – recursul la rap. Piesa are şi un fel de coloană sonoră, care separă secvenţele între ele şi care pune în abis mesajul ideologic. Rap-ul e minimal făcut, fără sintetizator sau secţiune ritmică, doar armonii de chitară electrică făcute de Cătălin Rulea după o draperie, în timp ce Fifea, în faţă, bagă MC. Mediat prin rebeliune şi protest rap, mesajul ideologic devine brusc convingător, dă bine în cadru – astfel, una din piese are la refren cuvintele parcagiului din secţia de poliţie, „nu mai da şefu”, iar alta, „poliţia bate”, iar vocea virilă, răguşită şi gypsy a lui Fifea se lipeşte de minune de rap.

Una peste alta, păcat de inserturile ideologice directe, care, făcute stângaci, mutilează piesa. Dar chiar şi aşa, piesa are forţă, intuiţiile regizorale şi scenaristice sunt bune.

In fine, tot o reuşită de-asta inegală aparţinînd unor outsideri, dar cert originală, e un performance al cuplului Adriana Gheorghe – Nicoleta Enache, pe care mi l-a semnalat cineva pe youtube (aici şi aici). Adriana Gheorghe a făcut Literele, apoi şi-a încercat norocul ca scriitoare dar nu i-a ieşit – şi de cîţiva ani s-a oploşit ca un câine de pripas în curtea CNDB; Nicoleta Enache nu ştiu cine e. Performance-ul are şi concept (un gen de subversiune clandestină, ascunsă sub aparenţe inocente, cu o relaţie inegală şi perversă, care amestecă maternitatea, queer şi sado-maso), şi o înscenare convingătoare – pe toată durata reprezentării, AG stă pe trupul Nicoletei Enache, fără să atingă pămîntul. NE e mută „ca pământul care-l calci” (Costel Ciofu), un fel de forţă adormită, iar AG ciripeşte încontinuu cocoţată pe trupul masiv al gazdei sale simbionte. AG întinde braţele, îi aranjează bluza pe spate, o mângîie pe faţă cu talpa piciorului şi vorbeşte sărind de la una la alta, cum fac copiii când sunt bine dispuşi. E de o graţie turbat de bolnăvicioasă, undeva între o fetiţă nevrotică şi o păpuşă cu mecanismul stricat, totul ambalat în inocenţă sado-maso – deşi jucărie de lux, AG e deasupra şi face regulile, iar NE stă pasivă la parter.

E ceva total dement în performance-ul ăsta, o subversiune subtilă, pasiv-agresivă, cum n-am mai văzut de mult – probabil de la Ruxandra Novac sau Liviu Diamandi, cu care proiectul AG/NE împărtăşeşte un aer de familie. Ca artişti români, trăim o epocă a colaboraţionismelor cu zero subversiune – de fapt arta e fie colaboraţionistă şi corectă, fie colaboraţionistă şi subversivă, cu o subversiune care vine deja împachetată de la Bruxelles şi o arde ok cu sex, drugs and rock and roll; niciodată cu temele grele, în cazul de faţă inegalitatea şi violenţa subterană a relaţiilor. Şi, mă rog, ar mai fi subversiunea ciobanilor din artele autenticităţii, folkişti coioşi sau haiduci cu crucea-n dinţi – subversiune care iese din discuţie, pentru că e imbecilă pur şi simplu, nu se califică. AG şi NE fac subversiune, dar vin din altă parte, o zonă elaborată şi pasiv-agresivă. Performance-ul lor e politicos, fragil şi veninos.

Luni, 9 martie 2015

Cam porno aşa sau Dirty little secrets

Chloe Quenum şi Adrian Dan, Minim invaziv (instalaţie)

George Vasilescu, Confluenţe – influenţe în artă (pictură)

Lansare club gay Excite şi un pic de Queens (scenă)

Cristina „ODD” Bogdan e plecată la Viena şi, fără cineva care să mă mobilizeze şi bată la cap, scrie Şchiopule numai scrie ceva, m-am lenevit şi întins prea mult încât am rămas în urmă cu o săptămână – deci postul ăsta se referă la weekend-ul trecut.

Weekend-ul trecut a început de joi, cu un party la ODD, la care a pus muzică un japonez cu look androgin, de fapt eu eram sigur că e băiat, dar Ionuţ care nu era convins mă tot îmboldea să mă duc la pupitrul de mixaj şi să-l întreb – scuză-mă, eşti fată sau băiat, că nu mă pot hotărî dacă să-mi placă de tine; de fapt două zile înainte am tot băut seara şi joi deja mă simţeam nasol, nu mai intra.

În starea asta blurată de conştiinţă m-am dus, înainte de party, la un vernisaj – la Galeria Nicodim de la muzeul Enescu, deci într-o ambianţă di granda, contrastând cu berile proletare Timişoreana venite din partea casei. Expoziţia are un titlu mişto, „minim invaziv”/„minimally invasive” – şi o prezentare, a curatorului, din care nu se înţelege nimic, putea la fel de bine funcţiona ca advertorial pentru o spălătorie. Expuneau doi artişti, Chloe Quenum şi Adrian Dan. Am reţinut aşa – de la Adrian Dan, o folie neagră de 1,7 pe 1,5, trasă în ţiplă lucioasă, cu două zgârieturi şi o altă folie neagră pe care a fost aplicat un colant negru încât să prindă bule sub ea. A treia era jumătate fotografie, jumătate negru lucios – poza era cu nişte cartoane trashy, aşezate unul peste altul şi creând un efect de tridimensionalitate: trebuia să te uiţi de două ori ca să-ţi dai seama că nu sunt două cartoane băgate sub sticlă.

Chloe Quenum avea o oglindă mare pe care erau prinse bucăţi de sîrmă curbate sau drepte de oţel – de la distanţă reflexia sîrmei pe suprafaţa oglinzii arăta ca şi cum oglinda ar fi fost spartă, doar că imaginea nu se fragmenta. Alta era o bucată de faianţă pe care plăcile de faianţă erau puse alandala; alta tot aşa atârnată pe perete cu oameni decompozaţi şi stilizaţi geometric – unul avea o geacă vopsită de blugi sub sticla de sub toracele pătrat, palmele puse pe umeri şi un megafon de sticlă pe celălalt umăr; la alta similară, capul, minuscul, era în burtă. Compozări, decompozări, undeva pe acolo.

Interesante ca experimente ambele proiecte, dând bine pe perete – dar altminteri elegante şi vide, deci cam seci, fără suflet. Chestii care arată bine într-un sediu central de bancă sau într-o cafenea minimalistă. Nicu M., căruia a doua zi i-am povestit expoziţia şi îl ştia pe AD mi-a zis că ce face el e formalism şi mi-a arătat pe net formalisme şi am conchis ferm da domle e clar formalism.

Pe de altă parte, toate expoziţiile astea te fac să reiei întrebarea lui Roland Barthes – şi dacă moderni se înşeală, dacă n-au pic de talent? Dar eu însumi n-o cred, pentru că în anii 90, înaintea internetului, citeam cu aviditate prin revistele şi cărţile nou apărute rezumate la performance-uri, instalaţii şi aşa şi cumva m-am construit pe treaba asta, cât de departe poţi întinde arta şi să rămână artă şi de ce micuţa Picasso, cu toată îndemânarea ei prodigioasă, nu face artă pe bune, ci mimetism. Doar că arta asta nouă de acum pare cumva că bate pasul pe loc, că se mişcă în interiorul unor reguli trasate până prin anii 60 – şi, îmbătrânind, am început să respect tot mai mult arta aia veche, dinaintea Revoluţiilor, cu rimă, acţiune, culoare şi formă. Pe scurt, nu doar cu concept, ci şi cu talent, cu îndemânare.

Concept + talent am găsit la George Vasilescu, artistul vizual care a declanşat anul trecut scandalul de la Muzeul Ţăranului Rămân pentru că a îndrăznit să-i picteze pe manelişti. Expoziţia a ajuns zilele astea la Muzeul Culturii Romilor şi, cum lucrez acolo, am avut timp să mă uit şi să mă gândesc la ea. Un artist smart-ass ar fi umplut pânza de glumiţe – Vasilescu nu face asta, ci îşi desfăşoară demersul în interiorul unui fotorealism destul de curat. Zic „destul de” pentru că fotorealismul lui are şi ceva influenţe pop-art, de la care vin culorile aprinse (turcoaz, roşu, auriu) sau fundalul monocolor, lipsit de tridimensionalitate, care încadrează portretele. Pop art înseamnă kitsch şi ironie smart-ass – dar nu asta e ideea aici, ci de exprimare a esteticii manelelor. Manelele fac un fel de para-pop art, mizând pe glam şi artificial (femei tunate, haine în culori ţipătoare, interioare somptuoase etc) – deci recursul la pop art, când pictezi manelişti, e legitim, cum la fel de legitim e şi recursul la foiţă de aur. Or pictura lui Vasilescu nu face caterincă şi spirite, ci e o încercare onestă de a capta estetica internă a obiectului de care se apropie. De altfel, tot aşa a procedat Ivana Mladenovic cînd a făcut clipul pentru Cristina Pucean – dar dacă regizoarea din Serbia supralicitează efectele flamboaiante de glam şi artificiu, George Vasilescu le tratează mai degrabă cu discreţie.

În concluzie – big like pentru George Vasilescu.

Vineri m-am întâlnit cu Mircea N. care mi-a făcut injecția exhaustivă cu formalism şi după ce a plecat am ieşit cu doi băieţi 20something la deschiderea unui club gay undeva pe la Romană. De fapt clubul e fostul Prive, redecorat și rebotezat Excite – dar nu reţin mare lucru, că eram deja beat când am ajuns. Din păcate berea, la 0,33 şi cu o stea roşie comunistă pe etichetă, era dureros de scumpă, 10 lei – deci mi-e clar că nu o să mai calc pe acolo, nu mă ţine buzunarul. O noapte de chef înseamnă 8 – 10 beri la 0,5 l, nici nu îndrăznesc să calculez cît ar însemna asta exprimat în beri la fiolă de 0,33. Dincolo de asta, playlist-ul nu era atît de prost pe cât mă aşteptam, conţinea hiphop şi RMB. În cluburile gay în care m-am nimerit, de aici sau aiurea, am dat invariabil peste acelaşi fel exasperant de muzică, un electro bleg ca o cola caldă, constând în remixuri minimale la piese disco sau whatever. Ca să mă ridice de pe scaun muzica trebuie să fie sau foooarte tristă sau să exprime puterea – rap-ul, maneaua, rock-ul, industrial-ul te fac să te simţi cocoş, versus mixurile astea din cluburile gay care sunt castrate de agresivitate, în cel mai bun caz sunt pure energy şi pure energy nu-mi spune nimic.

Mai erau acolo în bar doi tipi în piele şi latex care dansau după gratii la care m-am holbat un timp cu acelaşi feeling de pure energy.

Celor doi băieţi cu care am venit li s-a făcut o poftă năpraznică de Queens – şi am zis hai, că n-am mai călcat acolo de fro 5 ani. Nu mică-mi fu mirarea să-l descopăr relocat pe Moşilor (ultima oară când am fost era undeva în spatele Teatrului Evreiesc). O surpriză şi mai mare a fost să descopăr etnopop arăbesc în playlist – şi parcă şi manele româneşti, dar nu sunt sigur, memoria mea dă rateuri în zona asta. Sau poate totuşi nu, fiindcă atunci când m-am dus la DJ să-i cer o manea a zis să am răbdare, că o să fie manele arăbeşti mai încolo, „nu manele româneşti, ci de-alea arăbeşti”; bine şi aşa, oricum, mi-a amintit de chefurile gay din Cluj de la începutul anilor 00, când lumea era egală în sărăcie, de fapt la chefurile alea se aduna sărăcime şi burghezie din tot Ardealul şi lumea se rupea complet inocent pe manele, „haide haide hai fii cu tupeu nevastă/haide haide hai dansează pe masă”. Oi fi fost foarte beat, o fi fost efectul manelelelor, dar şi lumea mi s-a părut mai prietenoasă, mai puţin fiţoasă decât în Excite.

Dar şi în Queens marea tristeţe e preţul berii – la acelaşi prag inabordabil de 10 lei fiola de 0,33, deci şi aici, cu tot regretul faţă de un loc manele-friendly, nu o să mai calc, locul trece dincolo de posibilităţile mele financiare. Jur dacă înţeleg obstinaţia asta pe bere scumpă la fiolă, în condiţiile în care salariul mediu al burghezimii bucureştene e 2000 lei net – ok frate, fă-o 10 lei dar adu bere cinstită la 0,5 l, nu te mai sparge în băşini de Dorobanţi. Preţul respectiv e pur aspiraţional, în mod evident la banii ăia nu cumperi distracţie ci prestigiu. Înainte de Criză multe cluburi scumpe s-au orientat pe bere de-asta aspiraţională la fiolă – dar după Criză şi-au băgat minţile-n cap şi s-au întors la berea strămăşească de 0,5 – inclusiv în Eden sau Control găseşti bere la 0,5.

Probabil patronii barului ar zice că altfel nu iese profitul, dar să fim serioşi, berea aia băşinoasă e mai scumpă în angro ca un Ciuc cinstit la 0,5. Un prieten mi-a zis că berea la 10 lei fiola e ca „să alunge boschetarii din club”; piaţa cluburilor gay din Bucureşti duce doar un club maxim 2 şi prin forţa lucrurilor adună oameni din toate categoriile sociale. Ce să mai zic? Dacă lucrurile stau aşa, e trist că burghezia gay e atât de snoabă încât preferă să se ardă la buzunar decât să împartă aerul din club cu sărăcimea: două cluburi de băieți și ambele alergând pe același culoar meschin de exclusivist, nici unul cu deschidere spre zone mai populare – parcă e cam mult. Caz în care nu cluburile de băieţi au o problemă, ci partea middle class din comunitatea gay, cu standarde la care politica unui club trebuie să se alinieze ca să supravieţuiască… Un articol scris de o activistă gay din Australia dă pe faţă treaba asta, că în Bucureştiromânia burghezia gay nu empatizează cu romii (în virtutea părţii comune de marginalizare) – ci din contră, identitatea gay a clasei de mijloc se construieşte, la fel ca la burghezia str8, pe un fel de rasism soft.

Dacă lucrurile stau aşa, berea inabordabilă la fiolă e simptom al silei de romi/săraci, răspuns la o situaţie structurală cam porno aşa.

(Sâmbătă noaptea vroiam să mă duc la Casa Jurnalistului la chef, cânta Ema Dei cu clarinetista ei – dar n-am mai ajuns, la 8 seara m-am pus în pat să dorm 2 ore şi m-am trezit fix la 2.30 dimineaţa.)

Marți, 17 februarie 2015

I need discipline sau O minunată viaţă nouă

Alexandru Nanău, Toto şi surorile lui (documentar)

Future Nuggets, Sounds of the Unheard from Romania (album de muzică)

Ovidiu Chihaia, n-am nici un titlu nimic (fişier audio)

Trei chestii în postul ăsta, un documentar și două apariţii muzicale.

(1) Deşi documentarele cu protagonişti copii abundă, puţine sunt interesante – copiii nu sunt nici la fel de expresivi, nici nu pun în cuvinte la fel de bine ca adulţii. Ca să reuşească, trebuie să-şi scoată efectele din altceva decât dialoguri sau personaje, miza trebuie să se joace pe un plan colateral, secund. De pildă, Cele trei camere ale melancoliei (Pirjo Honkasalo, Finlanda, 2004), e „un film despre viaţa unor copii orfani din Kronstadt, unde preşedintele Putin, printr-un decret, a creat o şcoală militară pentru ei”, (cf. Trilulilu.ro). Pe scurt, e despre un internat militar unde copii abandonaţi sau plasaţi de mame sărace sunt pregătiţi de mici pentru cariera de soldat. Dar filmul nu e subtil prin replicile micilor actori, ci prin efecte colaterale – prin poezia austeră a unei Rusii îngheţate din Nord, în acord cu vidul afectiv al vieţii în cazarmă, prin cadrele, lirice şi hipnotice, ale unei Cecenii devastate de război pentru care copiii sunt pregatiţi să devină carne de tun cândva – şi în fine, prin morala ambiguă: pe de o parte, instrucţia militară pare o formă de abuz la vârsta aia fragedă, calea de aur spre dezumanizare şi depersonalizare, pe de altă parte ea înzestrează cu o morală rigidă şi strictă, programată în creier pe viaţă. Secvenţa care pune în abis tensiunea asta e la sfârşitul primei camere/părţi: unul din protagonişti, un băiat de 11 – 12 ani ajunge în fine acasă în vacanţă, la o bunică neputincioasă. Nu prea ştie ce să vorbească cu ea, şcoala l-a dezobişnuit să vorbească neîntrebat, aşa că stă docil ca soldatul pe marginea patului şi o întreabă mecanic pe bunică eşti sănătoasă? Să-ţi aduc un ceai? Ţi-e frig? Să-ţi mai aduc o pătură? – în fine, în secvenţa asta e totul, faptul că disciplina cazonă aplicată la vîrste fragede te frânge interior şi te spală pe creier; dar pe un alt plan, te forţează să internalizezi ceva despre moralitate, că omul matur e cel care trece fără milă peste propriile probleme, care dă şi protejează din reflex. E umanizare? E dezumanizare? Filmul lasă problema deschisă, nu forţează un răspuns. Pe scurt, deşi documentar cu copii, e un film care sapă riscant în zona unor chestionări fundamentale.

Dar nu documentarul finlandez e obiectul postului, ci Toto şi surorile lui. Documentarul lui Aexandru Nanău spune şi el povestea unui (fel de) orfani, trei frați din Ferentari, o fată de 16-17 ani, alta de 13-14 și un băiat de 10, atât înainte cât și după ce au fost instituționalizați într-un cămin pentru copii ai străzii. Locația filmului e ghetoul de pe Aleea Livezilor, mai exact ansamblul de 8-9 blocuri de garsoniere de acolo unde trăiesc heroinomanii și cei mai săraci oameni din cartier. Mama copiilor e la pușcărie pentru trafic de droguri, iar tatăl – în măsura în care există – i-a abandonat total, incât copiii sunt crescuți de doi unchi heroinomani: de fapt, copiii sunt orfani de facto, ei fac foamea şi își poartă singuri de grijă într-un spațiu casnic de 3 metri pătrați unde mișună drogații: de aici ies cele mai hardcore efecte ale documentarului, cu băiatul Toto stând întins pe pat, uitându-se la adulții care se înţeapă lângă el. În fine, inserturile hardocore sunt contrapuse secvențelor de căldură și comunicare – fata mijlocie învață să aibă grijă de Toto ca un om mare și la un moment dat, deja plasați la căminul de copii ai străzii, stau unul lângă altul în pat și se drăgălesc, îşi dau afecţiune. Pe scurt, balansul ăsta între situații hardcore și secvențele în care cei doi copii încearcă să reconstruiască, din provizorat şi insecuritate,o intimitate familială dau forță filmului, îl salvează.

Altfel, la nivel formal, filmul e tăiat bine ca naraţiune, are structură şi ritm – fata cea mare, Andreea (16+), o ia pe dava, dar frații mai mici sunt salvați de comunitatea civică, respectiv ONG-uri și școală.

Dar până acolo, redarea procesului prin care copiii sunt recuperați pentru societate de către organele comunitare abilitate să facă asta e punctul nevralgic al documentarului. Ca să mă fac înțeles: oamenii din comunitatea civică – profesori, voluntari sau activiști – sunt parcă prea ok, încât, dacă ar fi substituiți de niște pastori protestanți americani, filmul n-ar avea prea mult de suferit. Secvența cea mai stridentă în sensul ăsta e cea în care Profesorul Tânăr şi Cool de breakdance le spune cursanților lui puberi „Aici nu suntem o gașcă, suntem o echipă, trebuie să avem încredere unul într-altul etc.”, în fine, le servește niște clișee motivaționale care probabil în lumea reală merg, dar într-un spațiu artistic sună ca dracu, a reuniune pastorală de convertire religioasă. Dacă filmul ar fi mers pe ambiguitatea asta, că recuperarea lor poate fi citită şi ca o formă de brainwashing care îi rupe agresiv de valorile de acasă, filmul ar fi fost mai convingător.

Ok, ştim, inculcarea unui alt setting valoric e probabil soluţia în contextul celor trei orfani – doar că aş fi vrut să mi se spună asta altfel, într-un fel mai nuanţat şi mai balansat, nu aşa, cu nişte antrenamentele de dans motivaţional care ignoră ca pe o râie maneaua și muzicile Ferentarilor (de altfel, în tot filmul o singură dată se aude manea); prin recul, pare că tot ce vine din carterul bucureştean e contaminat şi trebuie chiuretat. Tot ca pe o lipsă am resimțit și absența unor personaje adulte din lumea Ferentarilor – care, dacă ar fost cât de cât schițate narativ, ar fi reușit să contrabalanseze şi echilibreze peisajul cartierului-iad, încât să dea o idee despre fundalul social în care se mișcă copiii (de pildă, unul din cei doi unchi ar fi putut fi un astfel de personaj); adulții din zonă sunt substituiți de o supraabundență de profesori şi activişti, prin forța lucrurilor din alt film. Documentarul e așadar castrat de o dimensiune sociologică de background, înțelegem doar că ghetoul de pe Aleea Livezilor e un iad din care scapă, via educație formală și ONG-uri, cine poate.

Pornind de aici, personajul cel mai pregnant nu e nici protagonistul Toto, nici sora lui mijlocie care-i poartă de grijă, ci Andreea, sora mai mare dependentă de heroină, singurul personaj dezvoltat narativ care e de acolo, din lumea problematică a ghetoului. E oribil ce spun, având în vedere că filmul e un documentar care lucrează cu carnea vie a unor oameni reali – dar ceea ce dă forță personajului 16+ e că opune o rezistență fragilă și autodestructivă procesului de inserție socială, încât strategiile de reeducare își rup dinții în ea: e de pildă singura dintre frați care evadează de la cămin și se întoarce în garsonieră, unde continuă să se drogheze. În cea mai bună secvență a filmului, sora mai mică vine în garsoniera superjegoasă să o convingă să se întoarcă la minunata viață nouă de la cămin. În timp ce adolescenta heroinomană vorbește cu iubita sau fă nebuno și are agresivitatea autovictimizantă a dependenților de droguri dure din underclass, sora mai mică, chiar dacă nu vorbește newspeak-ul american al salvatorilor ei, a învăţat un limbaj preacurat, parțial epurat de slang-ul zonei – încât o ia pe sora mai mare cu ceva gen „fă ceva cu viața ta, responsabilizează-te”. Cele două încep să se certe și adolescenta heroinomană, destabilizată afectiv de droguri, plânge cu lacrimi drogate de crocodil; nemaiavând argumente, îi țipă surorii mai mici că a uitat de mama lor din pușcărie, „eu n-am aruncat-o fata mea pe mama”. Asta e secvența mea favorită din film, e emoționantă și frumoasă.

Dar, cu toate efectele hardcore, filmul e într-un sens prea corect, iar morala lipsită de nuanţe pe care o livrează prea conformistă, nu poţi să fii atât de bestie încât să nu-i dai dreptate: cartierul e iadul, copiii victime inocente care trebuie salvate, iar salvatorii lor oameni meritorii. Nici o ambiguitate morală, personajele au consistenţa unui caz de prezentat la ora de dirigenţie. Punct ochit, punct lovit: filmul a fost produs pentru HBO şi e absolut ok pentru categoria de documentar tv; dar ca producție indie de nonficțiune pentru liga superioară, nu ştiu ce să zic, e cam subţire.

(2) Am primit spre dat cu părerea și două albume muzicale, ambele 100% instrumentale, deci fără gurist. Primul aparține proiectului de manele fusion Future Nuggets, mă rog, pentru mine proiectul ăsta e legat de Andrei Dinescu, tipul de la Steaua de mare. Că Future Nuggets, că Steaua de mare – e cam același lucru, =Andrei Dinescu, =manele world music. Andrei Dinescu e unul din pionierii promovării manelelor la noi – în plină isterie antimanelistă, într-un interviu din 2005, recunoștea cu seninătate că e nebun după Guță și ar vrea să scoată ceva de acolo, ca muzician.

Spre deosebire de albumul scos sub brandul Steaua de mare, apariția de față vine doar jumate dinspre manele, restul fiind experimente cu muzică de păcănele, din jingle-uri publicitare sau din filmele comuniste (Adrian Enescu style) – deci dinspre muzica utilitară, ca să-i zic așa. Cele dinspre muzica utilitară m-au plictisit, pentru că au o notă jazzy jucaushă și nu-mi place deloc jazz-ul, nu înțeleg nimica din muzica aia, oricât mi-am bătut capul s-o plac prin adolescența și tinerețea mea complexată. Or, lui Andrei Dinescu îi place jazz-ul și aici nu ne pupăm, mă disperă orice sună a jazz, indiferent că vorbim de acid-jazz, funk sau mai știu ce muzică sofisticoasă de club.

Cumva, ce se poate reproșa noului album al trupei lui e că e prea experimental, prea se joacă cu armoniile; în măsura în care lasă jazz-ul şi experimentul și face pur și simplu muzică, adică melodie și feeling, piesele sună mișto. Din secțiunea asta neexperimentală, cele mai reușite mi s-au părut alea cu atmosferă nostalgică – se mulează mai bine, dacă nu direct pe stilul casei, măcar pe viziunea trupei despre manea. Maneaua nu mizează ca gen pe nostalgie (chit că sunt o mulțime de piese sentimentale care deplâng melancolic despărțirea de iubită) – punctul ei forte e că ridică din scaun și te aduce în prezent, în aici și acum; ceea ce hipsterii interpretează ca nostalgie din manelele 90s pe care le iubesc (Albatros, Generic) e de fapt o proiecție, un efect de distanțare temporală în raport cu muzica de fundal a copilăriei. Or, șmecheria lui Andrei Dinescu e să ia efecte de sintetizator 90s și să le deturneze spre armonii muzicale pe bune nostalgice – probabil multă lume știe piesa lui On, viața mea. Cam așa sună și piesele manele fusion de pe albumul ăsta.

Scena de world music românească abia începe să miște, deci e la faza semifolkistă de Scrieți băieți numai scrieți; or meritul lui Andrei Dinescu și gașca e că livrează un produs profesionist, la standarde occidentale. Ironia face ca cea mai apreciată scenă de etnopop balcanic (toți „maneliștii” din sud-estul Europei văd scena românească de manele ca fiind cea mai tare al regiunii, centrul zonal al etnopop-ului balcanic) să fie dublată de o scenă de world music complet debilă, care încă e în chinurile facerii, într-o fază net mai amatoricească și rudimentară decât maneaua – care, în callitate de etnopop, are deja 30 de ani în spate; în plus, puținii muzicieni care fac world music evită asocierea cu maneaua, orientându-se prudent spre lăutăria romani tradițională (DJ Vasile) sau aruncându-se cu entuziasm rap spre un folclor românesc semifolkizat care reciclează armonii și mitologii naționale cam dubioase (Subcarpați, Argatu). Prin urmare, ceea ce face Andrei Dinescu și gașca e de urmărit.

(3) Ovidiu Chihaia mi-a trimis proiectul muzical pe care-l pregătește într-un un fișier cu numele n-are nici un titlu nimic. Ovidiu Chihaia e chitaristul trupei Mesquins, o formație de synthpop specializată pe caterincă și parodie. Not my piece of cake – fac o muzică ironică & cool, prefer sarcasmul cinstit al punk-ului, decât chestia asta care, oricât de amuzantă ar fi, tot enervează că face pe deşteapta. Din fericire, când iese din transa Mesquins, Ovidiu Chihaia dezvăluie şi o latură tenebroasă de chitarist trecut prin grunge şi postrock. Prin urmare, sonoritățile sintetizate de club de pe album abia de reuşesc să ascundă feelingul nervos de rock depresiv de dedesubt, Electric Lane, Sonic Youth, The Fiery Furnaces. E chestia mea favorită de săptămâna asta, staţi cu ochii BELIŢI până apare.

Joi, 5 februarie 2015 

Redemption Day sau Să ne fie la toţi la fel de rău

Daniel Djamo, Poveştile inorogului (Victoria Art Center)

Cinci Danezi, The Degree of Freedom at -273 Degrees Celsius (Atelier 35)

Monotremu, Redemption Day (Tranzit)

Am început weekend-ul deja de joi, cu un party la ODD, aşa că vineri m-am dus mahmur rău la job şi seara tot ce vroiam era să frec Facebook-ul; dar Cristina, tipa care ţine galeria, a zis hai să mergem la un vernisaj sau, de ce nu, la două, că tot sunt aproape unul de altul.

Am plecat în trei, + David, care e celălalt coordonator la ODD, un englez de 33. David e un tip căruia nu-i place să muncească şi mai hardcorist de felul lui, a boschetărit la propriu prin Londra şi de doi ani se întreţine din medical trials, adică e cobai pentru medicamentele care urmează să apară pe piaţă. Un tip interesant – si calm, şi zgârcit, şi şmecher – n-am mai întâlnit genul; am prejudecata că artiştii occidentali sunt planificaţi, îşi construiesc migălos cariera şi dacă nu le iese se orientează spre publicitate sau altceva.

La vernisajul de la Victoria Art Center (Daniel Djamo, Poveştile inorogului), am dat peste Bogdan G., care mi-a zis că am ratat o acţiune în care artistul francez cu origini româneşti a transformat un steag al Franţei într-unul al României vopsind albul în galben. Înăuntru era de băut Jidvei, dar nu m-am atins de el că eram încă mahmur şi pe mahmureală nu intră vinul, maxim berea. Expoziţia am văzut-o cam în viteză, fiindcă Cristina se grăbea să prindă cealaltă expoziţie de la Atelier 35. Oarecum emoţionantă e povestea din spatele Needs, care contrapune un acatist de om sărac unei note de supermarket. Conceptul e cam manipulativ, mizând pe vinovăţie burgheză – nici acatistul, nici nota de supermarket n-au lăsat în mine vreo emoţie, decât maxim invidie (160 de euro, nota). Însă m-a prins emoţional explicaţia conceptului: DD povesteşte cum, într-o biserică-muzeu din Bucureşti, cineva care foşnea timid în spatele lui l-a rugat să-i scrie un acatist, „Robul lui D-zeu Nicolae se roagă să nu mai stea pe străzi şi să primească o pereche nouă de papuci”. Poate să-ţi placă sau să zici hai sictir cu fazele astea burghezo-lăcrimoase. Cam glumiţă mi s-a părut Superomanianman, o uniformă standard de Superman cu cap cu tot, băgată în vitrină, de care e prinsă o hîrtie pe care scrie Plecat la căpşuni. Vin apoi două instalaţii mai ok, cu o grămadă din pietre de pavaj peste care e turnată făină (şi pe care David, din pură răutate, a început să sufle cu putere), cu titlul Alpii Italieni iarna, şi mai ales nişte girafe decapitate: mama girafă cu băieţelul giraf. Asta cu girafele era chiar simpatică.

Pe pereţi rulau şi filme ale artistului, o dramatizare a unui basm austriac la care n-am stat să mă uit şi altul în care DD se ciondăneşte cu mama lui, o doctoriţă româncă stabilită în Franţa, care nu se lasă cu nici un chip convinsă că acţiunea de a transforma steagurile Franţei de pe Champs Elysee în steaguri româneşti ar putea fi o operaţiune artistică de succes. De fapt, doctoriţa îi zice nu-i bine, puiule, ce vrei să faci – şi apoi e o dezbatere cam plictisitoare care culminează cu replica exasperată a femeii, de ce nu faci atunci o hîrtie igienică în culorile Franţei? Iar DD zice da, maman, fix asta o să fac, c’est genial, şi atunci m-am prins că sulul de pe piedestalul din fundul încăperii e o hârtie igienică Zewa în culorile Franţei. Din acelaşi concept mai făcea parte şi o mătură modestă şi harnică pe care era înfăşurat un steag românesc.

All in all, de la distanţă cea mai penală chestie din expoziţie.

În documentarul care dă titlul expoziţiei (Poveştile inorogului), DD face interviuri cu acordeoniştii români care fac cerşetorie mascată în parcul din faţa Parlamentului vienez. În secvenţa pe care am prins-o, acordeonistul se plângea că poliţia îi cofiscă acordeonul pe care îl recuperează doar dacă plăteşte 100 de euro şi, în caz că nu-i plăteşte în termen de…, e pa acordeonul. În fine, am început să mă uit la filmul ăsta, care era informativ şi părea pe bune, fără fiţe artistice, dar Cristina s-a hotărât să plece, că nu mai stă o secundă.

Ce să mai zic? O expoziţie so-so, oscilând indecis între glume soft şi o critică socială ambiguă. Nu prea m-a convins.

La Atelier 35, o expoziţie colectivă a unor artişti danezi, The Degree of Freedom at -273 Degrees Celsius; un titlu mişto. Altfel, se putea bea gratis gin (parcă) şi bere Heineken la 0,33 (cam caldă). Îmi cer scuze dacă am încurcat artiştii şi operele, mă descurc prost cu hărţile şi legendele – iar harta de la Atelier era ca naiba de alambicată cu 1a, 3b etc.

O lucrare (Kasper Hesselbjerg, Interior Light) e un photoshop – sau o regie – care contraface la milimetru o pagină de catalog Ikea, doar că personajul din poză (probabil autorul) stă în lotus yoghin. Am înţeles ce vrea să transmită, că anticonsumismul, că atunci când n-ai de unde să scoţi binele scoate-l chiar din rău – dar tot nu m-a convins: vine din alt film, în care oamenii se pişă pe Ikea şi îi ia cu frig când intră în supermarket. Eu am reverii cu cataloage Ikea şi îmi place să pierd vremea în supermarketuri, să iau aia şi aia şi la sfârşit să mă trezesc că trei sferturi din alimentele care-mi rup braţele sunt căcaturi.

Camilla Reyman (Untitled) mi s-a părut ilizibilă, cinci fotografii abstracte şi glossy, trase în ţiplă groasă, care nu mi-au comunicat nimic. La fel de impecabile sub raport tehnic, dar cu net mai multă atmosferă, mi s-a părut seria de fotografii a lui Amu Ramdas (Untitled), poetice prin sugestia de planetă moartă, şi o fotografie mare (1,5×1) cu interiorul de granit al Memorialului Armean al Genocidului (Christian Danielewitz, Interior). Probabil pentru un efect escherian, două fotografii identice au fost puse una lângă alta, în oglindă, pe îmbinarea pereţilor din galerie. Zic efect escherian, pentru că fotografiile gemene se joacăcu ideea de unghiuri improbabile – înfăţişează un colţ al Memorialului cu peretele aplecat spre interior şi nişte scări în unghi normal. Autorul zice că monumentul, strivitor prin greutatea impersonală a pietrei brute, e both ideology and geology, că remembers a genocide, darwitnessed the extinction of prehistoric species. Cred că lucrurile ar fi putut fi spuse mai direct, zicând că monumentul (sau mă rog reprezentarea lui în poză) celebrează sfârşitul „antropocenului” (ca să folosesc un cuvânt pe care l-am aflat sâmbătă), că, geologic sau darwinist vorbind, suntem casaţi, deja o specie moartă. Altminteri, e o poză mişto, dar cred că şi eu şi autorul suprasemnificăm. Pe undeva, o poză rămâne o poză, fără regie încapsulează atâta semnificaţie câtă imagine conţine în ea.

În fine, frumoasă – în sens de obsedantă şi touching – era o instalaţie din trei monitoare (Silas Emmery, Between). Mi-am pus căştile pe urechi şi am încercat să o urmăresc la primul tur prin galerie, dar engleza mea vorbită e cam varză şi în plus mă dureau şi picioarele, aşa că am renunţat (n-ar strica nişte scaune acolo, nu înţeleg de ce trebuie să chinui privitorul). După ce am mai dat o tură, l-am întrebat pe David dacă merită şi el a zis că fără discuţie, e powerful and subtle – şi ar trebui să-mi placă. Pe scurt, e o relatare foarte personală (cum ar trebui în general să fie arta), care aparţine unui schizofren – de aici cele trei monitoare pe care curg chestii diferite, ca metaforă a unui bloc psihic scindat. Relatarea e însoţită de imagini alb-negru din interiorul unui spital de psihiatrie din zilele noastre şi din exteriorul decrepit al altuia, canadian sau american, pe care s-au făcut în anii 50 experimente nasoale, gen brainwashing. O voce calmă de femeie spune pe fundal un poem cu rimă, cu un tată care s-a dus la spitalul respectiv şi s-a întors străin, despre ce-ţi fac acolo, despre propria schizofrenie, despre memorie, despre regresia la copilărie şi tabula rasa, despre depersonalizare, în fine, poemul leagă din cuvinte simple o tristeţe totală, fără ieşire. Mi-ar fi plăcut să fi fost o copie xerox cu poemul, ca să înţeleg mai bine.

Sâmbătă seara m-am dus la finisajul unei expoziţii de la Tranzit, Redemption Day al cuplului Monotremu (sociolog+artist). Pe pereţi – ziare locale şi internaţionale din ziua apocalipsei mayaşe, 21 decembrie 2012, şi pe jos, aşezate pe cartoane ordinare, cadouaşe care s-au dat cu ziare, majoritatea flecuşteţe chinezeşti pe care puteai să le cumperi pe loc: mi-am luat un CD cu un documentar despre linia feroviară care redă civilizaţiei Tibetul legându-l de China, cu numai 0,99 lei. Pe fiecare item era o bulină neagră, ca-nmagazinele de 2 dolari, cu preţul şi cu mesajul Redemption Day. Ar mai trebui să zic şi că banii făcuţi or să fie eliberaţi din cutia în care sunt închişi abia când or să iasă din uz – dar asta mi se pare aşa un volănaş conceptual pretenţios, că parcă merge mai bine fără.

Calităţile expoziţiei – austeritatea şi faptul că te provoacă să gândeşti, dacă ţi se explică conceptul. Pornind de aici minusul principal – prea multă sofisticare teoretică. E suspectă o expoziţie care te face din vorbe, dintr-un concept care trebuie să-ţi fie explicat pe îndelete ca să te prinzi ce vrea de la tine. În fine, ideea e de cerc vicios al consumului – presa vinde frică („în avantajul corporaţiilor”), iar frica ne face să cumpărăm compulsiv lucruri mai mult sau mai puţin inutile ca să uităm, să „ne salvăm” de frică. Ce se înţelege de aici e că frica asta e indusă, că e rezultatul unei manipulări a „corporaţiilor”. Dar dacă, mă întreb, acum avem cu adevărat motive să ne fie frică de un sfârşit al lumii noastre? Suprapopularea, dezastrul climatic, sleirea resurselor… Dacă lumea noastră e pe punctul să devină o Insulă a Paştelui, terminând toate resursele şi apoi, pentru că nu are unde să plece, să înceapă să se măcelerească?

Răspunsul celor de la Tranzit ar fi probabil că, într-adevăr, capitalismul vinde o frică de un pericol justificat, dar că soluţia pe care e capabil s-o dea, consumul exacerbat, e suicidară în actualul context. Spun că ar fi un răspuns posibil pentru că Raluca Voinea, curatoarea, vorbea de un sfârşit al „antropocenului” (ea mi-a livrat cuvântul ăsta) şi de necesitatea unei alte epoci/proiect, al „ginecenului”, cu femei (ceea ce deja îmi sună a lozincă).

Dar, dincolo de asta, e adevărat că, într-o lume cu resurse tot mai finite, capitalismul nu mai vinde realităţi, ci iluzii. Cât a mers, a mers, mulţumim frumos – dar acum începe să dea rateuri, visul american plesneşte la cusături. Capitalismul, am înţeles dintr-un documentar, funcţionează pe un pariu al unei creşteri în viitor, pe nişte posibilităţi de expansiune; pe scurt, se bazează pe un model cu resurse infinite sau măcar suficiente, care acum nu mai e sustenabil. Pentru prima dată după Insula Paştelui nu mai există un viitor cu posibilităţi nelimitate, deci ar fi nevoie de un alt model economic, capabil să gestioneze reculul şi apoi perioada de stază – în speranţa că, la un moment dat, o să intervină deus ex machina unui salt tehnologic. Limbrici magici, colonizarea altor planete, găuri de vierme, habar n-am ce.

Mi-e teamă că, dacă în contexte de creştere, capitalismul face job ok, amplificînd şi accelerând procese – în contexte de criză le precipită, escaladează situaţii şi le duce spre conflicte nasoale; spre războaie, ca s-o spun direct. În concluzie, dacă creşterea poate fi lăsată la mâna pieţei, căderea – şi asta e tristeţea – are probabil nevoie de supraveghere şi planificare prin planuri cincinale ca să nu ne mâncăm între noi. De aia înclin să cred că cel mai raţional răspuns care se profilează vine din China – singurul stat capabil de pildă să controleze capitalul şi demografia. Redistribuţie, supraveghere, represiune: pentru noi, cei din partea asta de lume, un coşmar familiar, doar uşor îmbunătăţit – I mean fără plase old school de siguranţă, pensii, şomaj, spital. Oricum, să nu ne iluzionăm, supravegherea şi represiunea sunt deja încercate cu succes şi de democraţiile avansate ale capitalismului vestic, deci se pare că funcţionează; rămâne problematică redistribuţia, să ne fie la toţi la fel de rău.

Dar China, ar putea să mi se reproşeze, e în plină lună de miere cu capitalismul şi consumul. N-am un răspuns la asta. Pot doar presupune că, în momentul când va veni declinul, o să fie mai pregătită să vireze spre politica raţională adecvată momentului, să ne fie la toţi la fel de rău.

Mă bucur? Nu cred. Mă arunc prea tare, spun prostii? Habar n-am.

În orice caz, conceptul e bun, m-a prins, punerea în scenă mi s-a părut problematică.

Duminică, 25 ianuarie 2015

Cârpă ieşind din pizdă sau Ugly Art for Smart-Ass People

Suzana Dan, Loc de joacă (Aiurart, 18.11.2004 – 22.01.2015)

Bunicii mei au aveau în cameră un tablou pe pânză, înrămat şi băgat sub sticlă, ca să-l şteargă de praf mai uşor. Tabloul era ultraschematizat, nu avea barocul kitsch-urilor cu mistreţi din anii 80, era un kitsch de austeritate, cumpărat probabil la sfârşitul anilor 40 dintr-un târg ţărănesc – un peisaj cu o lună mare, un vaporaş ale cărui pânze albe arătau ca 2 aripioare de rechin, nişte benzi (negru şi tonuri de maro) pe post de cer nocturn şi învolburarea verde-întunecat a unor copaci de pe marginea unui fluviu albastru. Am crescut cu tabloul ăla; în primii ani nu mi-a spus nimic, dar în gimnaziu, tot holbându-mă la el, a ajuns să-mi placă până la leşin. Când, prin liceu, maică-mea l-a aruncat şi a umplut casa cu flori luchiene, peisaje ruseşti sau care cu boi, am avut o strangere ciudată de inimă, pe care am preferat să nu o bag în seamă – întrucât eu însumi la vârsta aia îmi dădea seama cât de jalnic e tabloul. Acum îmi pare rău; tabloul, scos din ramă şi mototolit, a stat o juma de an într-o debara, înainte să fie aruncat.

Suzana Dan recuperează kitsch-ul, dar nu pentru a-i reda căldura şi expresivitatea, ci ca să ne râdem de el, făcându-l să pară şi mai urât. Artista ia elemente de pe muşamale, icoane, goblenuri etc şi le reasamblează în compoziţii pop care trimit la curente academizate gen suprarealism, expresionism etc. – compoziţii de o urâţenie manifestă şi agresivă, în care, uneori, se strecoară o undă de freak. Cele mai multe sunt ca hainele designerilor de la marile prezentări de modă – interesante dar prea extravagante să ieşi cu ele pe stradă, respectiv să le pui în casă.

Tabloul nr.1 e mare (1,5 x 1,5) şi urât cu spume, probabil cel mai urât din expoziţie – o ghirlandă de trandafiri roz, simbol al feminităţii, înconjurând o fabrică gri cu turnuri gri, simbol a masculinităţii. Alăturarea e prea sofisticată ca să amuze sau să trezească vreo undă de freak. Urâţel foc e şi celălalt mare tablou din expoziţie, o enormă inimă de icoană greco-catolică, deformată şi strălucind galbenă pe un fond întunecat de flori de cală. Vin apoi cele două compoziţii iconoclaste cu pule şi pizde – în compoziţia cu pulă e reprezentată o ghicitoare de pe carpete? o dizeuză? o prostituată? în fine, un bust de femeie consumată, cu păr despletit şi sânii foarte lăsaţi, care fumează. În urâţenia tristă a compoziţiei, frapează doar eleganţa cu care femeia ţine ţigara, un gest din alt film. În faţă are o pulă tăiată, simbol al masculinităţii, iar în colţul din stânga sus un ceasornic, simbol al timpului care trece. Cealaltă pictură transgresivă conţine o ghirlandă de trandafiri înconjurând o pizdă roz, din care iese un şuvoi sau o cârpă roşie. Toate plutesc pe fundalul unui cer albastru. Per ansamblu, prea sofisticat şi conceptual ca să trezească plăcerea în freak.

Doar cerul ăla magrittian, recompus din norişori kitsch, mi-a plăcut din tablou; altminteri, aş îngropa orice pulă sau pizdă cu pretenţii de iconoclasm la trei metri sub pământ. Nu mă înţelegeţi greşit, n-am nimic împotriva sexului, doar că mă enervează ostentaţia maniacă cu care, de 70 de ani încoace, a devenit vehicol predilect al subversiunii estetice. Nu zic nici că şi-a epuizat orice capital de trasgresivitate, zic doar că la orice oră aş putea numi zece filmuleţe de pe youtube unde pulele, fără nici o intenţie de artă, sunt de zece ori mai amuzante decât cele din galerii. Or, pornind de la inflaţia asta de subversiune artistică prin sex, a devenit de zece ori mai greu să scoţi artă de aici, ce zic? un aragaz e acum de zece ori mai transgresiv.

Cel mai elaborat tablou din expoziţie e o compoziţie grotesc-onirică, care joacă tensiunea tot pe o fabulă de gen. În spate, e un tigru reprezentând masculinitatea protectivă, iar în faţă un pudel antipatic reprezentând feminitatea capricioasă. Ambele sunt ţepene ca nişte jucării de bălci, de fapt ca nişte jucării chinezeşti – la un moment dat, o nepoată a primit de la taică-su, divorţat de câteva luni de maică-sa, un astfel de tigru chinezesc, lung de un metru jumate: ţeapăn şi verist, cu nişte ochi atroce de sticlă, care îţi dădeau fiori. Şi tigrul din compoziţie are ochi fosforescenţi, care, cuplaţi cu iarba neverosibil de verde pentru un peisaj nocturn, fac toată neliniştea compoziţiei. Pudelul e roz şi cu limba scoasă, cu un pandantiv complicat la gât (care supralicitează ironia, personal m-aş fi lipsit liniştit de el). Cerul e sfâşietor de frumos în kitsch-ul lui, un albastru tare pe care sclipesc didactic stele.

Expoziţia mai cuprinde două instalaţii: la mansardă, 50 de sâni de pluş aglomeraţi într-un cub auriu de 2 x 2 x 2 – o crescătorie de sâni, ca să-i zic aşa – şi, afară, 50 de iepuraşi negri cu nişte ochi roşii creepy.

In fine, cel mai mult mi-a placut o încăpere concept, zugrăvită în gri, cu o serie de 7 tablouaşe alb-negru (de fapt gri-negru), mai mult nişte exerciţii. Mi-a plăcut pentru că (1) intenţia jucăuş-ironică nu era aşa manifestă şi (2) pentru că minusculele tablouri de acolo transmiteau o emoţie, închegau o atmosferă. Dacă în tablourile seriei pop se simte ostentaţia enervantă a unui artist smart-ass, aici, cu câteva excepţii regretabile, nimeni nu mai face pe deşteptul şi este livrată artă cinstită: în seria asta este inclus şi tabloul pe care mi-ar fi plăcut să-l iau acasă, să-l pun pe perete – pe mijlocul unui tocător rotund, era pictată o staţie de autobuz cu un stâlp lateral care ilumina slab adăpostul de ploaie din centru.

Altfel, ce să zic? Expoziţia nu m-a dat pe spate, pentru că (1) de câţiva ani buni mi s-a cam luat de camp şi (2) pentru că mă seacă ironiştii relaxaţi & inteligenţi, bright hippie boys gen Ada Milea. Nu prea mai mă râd la d-astea. Ultima chestie camp care mi-a plăcut e cred Danger! High Voltage! dar e puţin altceva. Electric Six face punk exact de fetişurile 80’s pe care Suzana Dan le investeşte cu forţă transgresivă.